LEO! Nuvelă despre „pârjoale” care devin mai apoi consilieri, deputaţi… factori (sau facturi) de decizie.

Leo s-a trezit ca de obicei la fără un sfert şapte. Era marţi. Consoarta respira liniştită, întoarsă spre lumina care pătrundea primăvăratic prin geamul dormitorului. Leo i-a sărutat lobul urechii şi a vrut să coboare din patul conjugal. Nu s-a putut însă. Poala pijamalei lui era sub coapsele Maiei. Lăsînd capul pe pernă, a închis resemnat ochii. L-a trezit telefonul mobil. Leo a răspuns maşinal: CENTRUL ANTITRAFIC FIINŢE UMANE BĂLŢI, BUNĂ ZIUA!

– Bună dimineaţa! l-a salutat Dan Nedelciu, şeful Centrului Republican.

– Sînt într-o şedinţă la Primărie, domnule Nedelciu.

– La ora asta?

Ceasul de pe peretele dormitorului arăta şapte şi jumătate.

– Păi… am convenit cu domnul Primar să începem şedinţa mai devreme.

– Fine, fine. Vă doresc succese şi nu uitaţi, după şedinţă, să‑mi trimite-ţi raportul trimestrial, care, de altfel, încă de ieri trebuia să fie la mine.

– Desigur, domnule şef. Am lucrat aseară pînă tîrziu şi nu m-am încumetat să vă deranjez.

– De ce nu l-aţi trimis prin e-mail?

– Era prea tîrziu. Am să vi-l trimit cît mai repede posibil. Mai exact, la 08:30.

– O.K.

Transpirat, Leo a închis.

– Nu întîrzii, Bujorule? Vorbeai de-o şedinţă la primărie, parcă…

– Bună dimineaţa, Maiusenca! Nu-ţi fă nici o grijă, puişor. Am programat-o cu domnul Primar pentru orele 09:00.

– Ai grijă, dragă.

Leo a vrut să-şi sărute nevasta, măcar pentru că-i eliberase pijamaua de sub trupul plin de ispite. Nu s-a putut, Maia res­pira din nou liniştită spre fereastră.

S-a bărbierit în grabă, şi-a călcat cămaşa şi, renunţînd la cafea, a ieşit la fără zece opt din casă.

– Bună dimineaţa, Leonid Gavrilovici! La serviciu?

– Da, Olga Nicanorovna. Am o întîlnire cu domnul Primar.

– Mă iertaţi, am să vă reţin doar un minut. În calitate de şefă a Asociaţiei de Locatari mă văd nevoită să vă spun că trebuie să daţi bani pentru amenajarea terenului de joacă…

– Am înţeles, deşi Doru şi Bianca sînt liceeni… mîine vă dau numaidecât.

– Şi Igor al meu este student, dar am dat bani prima.

– Să vă fie sănătos şi să ajungă ministru. Vă dau mîine sută la sută.

– De ce o sută? Doar cîte 50 de lei de apartament…

– O zi bună, Olga Nicanorovna.

Abandonînd-o pe şefa Asociaţiei în faţa blocului, Leo a ieşit grăbit din curte. Obişnuia să meargă la servici pe jos. De regulă, o lua pe strada centrală pînă la cinematograful ORFEU, apoi cobora pe Sadoveanu pînă la intersecţia cu str. Păcii, unde, în casa cu numărul 73, era amplasat Centrul Antitrafic. S-a uitat la ceas, era 08:05. „De ce m-a luat gura pe dinainte, mai bine îi spuneam şefului că-i trimit raportul la orele 09:00. Mai ales că trebuie să verific unele cifre. Să scurtez drumul, da”. O luă printre case, dar nu degeaba toţi ghinioniştii spun că ziua tîmpită se cunoaşte de dimineaţă. Intrarea pe Sadoveanu din stradela Pompierilor era închisă printr-un gard de scînduri. Dincolo de gard, se căsca o tranşee. „Oare ce dracu mai repară ăştia de la primărie?” S-a mai uitat o dată la ceas, nu putea da înapoi. A smuls două scînduri şi s-a strecurat dincolo. Nu l-a văzut nimeni. Scîndurile s-au făcut punte şi Leo a trecut decent şanţul. Ajuns la asfalt, s-a autoevaluat. Nu şi-a putut stăpîni o înjurătură bine elaborată. Îşi „traumase” cravata englezească de 50 de dolari. Nu-i vorbă, mai avea acasă alte 27, dar aceasta era cea mai scumpă. Cîştigase, în schimb, 10 minute.

La 08:20, era în faţa Centrului. Lîngă uşă, îl aştepta, ca o santinelă, Timofei Odobescu, profesor la Şcoala Muzicală nr.1.

– Bună ziua, domnule Bujor. Mi-aţi spus să vin astăzi la orele 08:00, să discutăm problema mea.

– Da… Şi ce doriţi?

– Nu aţi putea să sponsorizaţi editarea culegerii mele de balade şi colinde?

– Frumoasă idee, dar noi nu sponsorizăm editări de carte. Noi ne ocupăm de lucruri serioase. Credeam că dumneata sau cineva din rude ai/au fost traficat(e).

– Ştiţi… s-ar putea spune că sînt o victimă. Am fost la atîţia şefi de întreprinderi şi nimeni nu vrea să dea un ban. Ştiţi… n-o fac pentru glorie….rămîne poporul ăsta fără colinde.

– Domnule Odobescu, centrul nostru nu oferă asemenea servicii!

– Şi eu ce să fac acum?

– Ştiu eu, aţi putea să vă adresaţi, spre exemplu, ONG-ului Cultură şi Spiritualitate.

– Precis?

– La revedere.

Leo a făcut cîteva tentative să deschidă cît mai rapid uşa de la intrare. Operaţia i-a reuşit numai după ce s-a dumirit că foloseşte în zadar cheile de la apartament. Ceasornicul de pe perete arăta 08:35. A deschis calculatorul şi a pus în priză ceainicul electric. Pe stradă s-a auzit sirena unei maşini care se apropia în viteză. Leo a deschis fişierul cu raportul trimestrial. „Mda, îmi mai trebuie vreo 20 de minute ca să-l definitivez. Poate să-i sun şefului şi să-i spun că abia acum s-a încheiat şedinţa şi că i-l voi trimite negreşit la orele 09:00”. Sirena a amuţit lîngă Centru. Trîntind uşa de perete, în birou au dat buzna doi poliţişti înarmaţi.

– Mîinile sus! Cine sînteţi şi ce căutaţi în biroul acesta?

Leo a sărit ca ars.

– Sînt î-î-î, sînt Directorul Centrului Antitrafic de Fiinţe Umane, domnul Leo… Leonid Bujor.

– Legitimaţi-vă, vă rog.

– Nu am buletinul de identitate la mine, dar, de fapt… mă cunoaşte multă lume în oraşul ăsta. Iată adineaori am venit de la domnul Primar, am fost convocat într-o şedinţă extraordinară.

– Prezentaţi buletinul de identitate!

– Îl cunosc personal pe domnul comisar Vrabie.

– Am înţeles. Altădată, aveţi grijă să deconectaţi sistemul de alarmă. Am crezut că-i vorba de-o spargere şi am reacţionat imediat.

– Am observat. La revedere.

– „Ce zi nebună! Nu cred că-i relevant să-l mai sun pe şef: e deja ora 08:45. Mai bine să-i dau bătaie, că nu am mult şi apoi voi fabula.” S-a aprofundat în raport, trăgînd cu ochiul din cînd în cînd la cîteva hîrtii de pe masă. Cînd Laura Manuilă, coordonatoarea de programe, a intrat în birou la 09:05, raportul era definitivat.

– Bună dimineaţa, domnule şef!

– Bună ziua, colega.

– Nu aţi trimis încă raportul? a întrebat Laura, privind la hîrtii.

– Cum se putea, am fost nevoit să verific încă o dată materialele pregătite de dumneata. De cîte ori v-am rugat să lucraţi cu acurateţe.

– Nu am nici o vină, am respectat toate rigorile, ca de obicei.

– Aş fi picat prost, dacă-l trimiteam şefului fără să-l verific.

– Doriţi o cafea?

– Văd că eşti inspirată astăzi.

Laura a intrat în biroul său. La 09:10, Leo a apăsat pe Send şi raportul a luat calea spre Chişinău. Apoi, a format numărul din biroul şefului. A ridicat secretara.

– Domnul Nedelciu lipseşte. Dacă-i ceva urgent, telefonaţi-l la celular.

„Hm, dacă-i urgent, păi, de nu-l sun, îmi îngrop viitorul”.

– Vă ascult, vocea şefului era gravă.

– Bună ziua, domnule Nedelciu, sînt Leo. Îmi cer scuze, dar şedinţa la domnul Primar a durat mai mult decît preconizasem, aşa c-am fost nevoit să trimit raportul…

– Am înţeles, îl studiez numaidecît după şedinţă. O zi bună!

Leo se uită la ceas, era ora 09:15, şi începu să facă ordine printre hîrtiile de pe birou. S-a auzit o bătaie sfioasă în uşă. A intrat o femeie de 25 de ani. Leo a remarcat adidaşii chinezeşti de culoare albă, blugii mulaţi şi maioul roz cu îndemnul Kiss me. Pe umărul stîng avea o geantă neagră de piele.

– Vreau să vorbesc cu şeful instituţiei, cu domnul Leonid Bujor.

– Bună ziua! Eu sînt.

– Am fost de cîteva ori şi instituţia era închisă.

– Nu poate fi… doamnă, domnişoară?

– Domnişoară, domnişoara Aurica Botgros.

– Vă repet, nu poate fi, noi activăm conform programului!

– V-am lăsat şi un bileţel în uşă cu datele mele de contact.

– Noi sîntem o instituţie serioasă, activăm conform programului stabilit şi nu citim mesaje lăsate pe pereţi…

– Poftim cafeaua, domnule Bujor. Bună ziua, domnişoară.

– Mulţumesc, Laura, pune-o aici pe birou.

– Vă pot fi cu ceva de folos, domnule şef?

– Mulţumesc, Laura, precizează încă o dată datele statistice din raport. Îmi cer scuze, domnişoară.

– Am fost şi la Centrul Republican, dar mi-au spus să vin la dumneavoastră după ajutor.

– Vă ascult cu atenţie.

– Mă înţelegeţi, cum să vă spun… am o problemă… dar cred că ar fi mai bine să o discut… poate cu colega d-voastră.

– Eu sînt şeful, vorbiţi.

Domnişoara s-a aşezat comod pe scaun şi a strîns geanta în braţe.

– Bine, dacă insistaţi. Povestea vieţii mele este exemplară pînă la 17 ani şi groaznică după.

– Aşa-aşa. Leo a apăsat pe neobservate butonul dictafonului din sertarul mesei.

– Mereu am fost o fire curioasă, optimistă, cu simţul umorului. Pînă la 17 ani, am dus o viaţă de domnişoară rurală. Băieţii mă curtau şi, cu cel care îmi plăcea cel mai tare, mă întîlneam, deşi relaţia nu dura mai mult de cîteva luni. Poate de aceea am avut tentaţia să încerc ceva mai special şi mai diferit. Eram în clasa a XII-a cînd totul s-a schimbat. Într-o duminică de la sfîrşitul lui aprilie, mama mi-a dat voie să plec cu prietena mea, Adela, la oraş, să vedem ce rochii ne-am putea cumpăra pentru balul de absolvire. A fost o zi superbă: ne-am plimbat prin parc, am mîncat îngheţată în cafeneaua Ghiocel, am privit un film cu Brad Pitt…

– Treceţi la subiect, domnişoară.

– Păi, la el vreau să ajung. Am intrat într-un magazin de rochii de gală şi am început să admirăm rochiile…

A sunat telefonul. Leo a ridicat iritat.

– Servus, Leule!

– Salut, Gelule.

– Ce mai faci, bătrîne?

– Păi, ca întotdeauna… ofer consultaţii, scriu rapoarte, elaborez strategii… Şi tu?

– Sînt la un proces. Leo, ce zici de un beer break?

– Ştiu eu, poate peste… o jumătate de oră…

– O.K., într-un sfert de oră sînt la tine. Totuna pierdem procesul.

– Vezi cum îţi iese…

– Pe curînd.

– Domnişoară Botgros, vorbeaţi despre o rochie…

– …m-a fascinat una elegantă, de culoarea florii de piersic. Adelei i-a plăcut nespus de mult o rochie de culoarea cerului azuriu. „Aveţi gust, fetelor!” Captivate, n-am observat cum s‑au apropiat de noi doi bărbaţi de vreo treizeci de ani. Erau îmbrăcaţi la modă şi miroseau frumos. „Ce folos că ne plac, le-a replicat prietena mea. Nu mai dau părinţii noştri în veci atîţia bani pentru aceste rochii, chiar dacă balul de absolvire e o singură dată în viaţă.” „Omul frumos trebuie să aibă lu­cruri frumoase”, a zis primul – un brunet înalt, atletic, cu ochi căprui, care s-a recomandat: „Dan”. Avea mîini fine, de femeie. „Cuvinte sfinte”, l-a susţinut prietenul său care se numea Alex – un bărbat uşor corpolent, cu ochi…”

– De ce consideraţi că trebuie să cunosc toate aceste detalii?

– Păi, de asta am venit la d-voastră. Sînt o victimă! Cei de la Chişinău m-au asigurat că mă veţi ajuta.

– Neapărat o să vă ajutăm. Dar…

– Ne-au invitat la o cafea, ce-i drept cu coniac. Dan mi-a întins un trandafir, pe care l-a cules parcă din aer. Apoi, mi-a sărutat mîna… am avut senzaţia că m-a electrocutat… nici unul din admiratorii mei nu făcuse asta. Alex, spre satisfacţia prietenei mele, nu rămînea nici el în urmă.

Leo s-a uitat la ceas: „De-ar veni mai repede Gelu.”

– Doriţi o cafea, domnişoară?

– Nu mi-au plăcut niciodată cafelele. După ce-am devenit victimă, însă n-am mai putut fără cafea şi….

– Laura, două cafele… te rog.

– Ţinîndu-mă gingaş de mînă, Dan mi-a şoptit la ureche că, dacă nu am nimic împotrivă, el ar vrea să-mi dăruiască rochia de culoarea florii de piersic.

– Dar costă o groază de bani, am schiţat o împotrivire.

– Nu-i o problemă pentru mine, ca, de altfel, şi pentru Alex. Sîntem oameni de afaceri. Deocamdată, ne merge bine. De aceea, dacă nu te superi…

– Dar cum am să explic părinţilor?

– Vei spune că ai cîştigat la tombolă.

– Mă tem că nu mă vor crede. Părinţii mei ştiu cît de greu se cîştigă un ban. Şi i-am vorbit despre familia mea. M-a ascultat cu atenţie: „Las’ să-ţi dea ei cît pot, iar restul banilor îl adaug eu”, mi-a zis Dan. …Coniacul băut pentru prima dată în viaţă m-a moleşit plăcut… I-am promis că-l sun sîmbătă seara. Noii noştri prieteni ne-au dus cu maşina la autogară. Tot drumul pînă la Boldeşti ne-am împărtăşit impresiile. Adela mi s-a destăinuit că şi Alex i-a propus să-i dăruiască rochia de culoarea cerului azuriu. Următoarea duminică, intram din nou în Bălţi. Aveam fiecare cîte 500 de lei obţinuţi cu ceartă de la părinţi. Amicii noştri ne-au întîlnit cu flori la gară. Dan ne-a spus că rochiile ne aşteaptă nerăbdătoare la el în apartament. M-am uitat întrebătoare la Adela. Prietena mea a lăsat capul în jos. Dan trăia într-o garsonieră remodelată: „reciclase” balconul în bucătărie, aşa că avea la dispoziţie două odăi. Mi-a plăcut mobila şi curăţenia, dar cel mai mult m-au impresionat… cum să vă spun… tavanele, erau de oglinzi. Adela şi Alex au dispărut în cealaltă cameră. „Dezbracă-te!”, mi-a şoptit Dan şi a scos rochia din cutie. Proiectată în oglinzi, rochia era şi mai superbă, ca a unei regine…”

– Şi-şi? a intervenit Leo.

– „Întoarce-te!” l-am rugat. Cînd am rămas numai în sutien şi chiloţei, Dan s-a apropiat năvalnic şi m-a sărutat luuung, pre-luuung…” Leo a surîs nervos şi de-asupra buzei de sus i‑au apărut primele semne de transpiraţie. „Simţeam cum nişte valuri nălucitoare urcau spre creier. „Regina mea!” mi-a murmurat Dan, sînt gata să dau pentru tine şi ultimul…”

– Salut, bătrîne! Mă ierţi că m-am reţinut. Eşti ocupat?

Aurica tresări auzind vocea celui intrat.

– Ăăăă. Poţi să mai aştepţi puţin, Gelule? Pînă bei o cafea cu Laura, mă eliberez… cred.

Aruncîndu-şi ochii spre Aurica, Gelu i-a întins mîna a salut lui Leo. Deodată, faţa i-a devenit palidă.

– Mulţumesc pentru cafea, bătrîne. De fapt… am intrat… să‑ţi spun că au intervenit nişte circumstanţe… şi trebuie să plec de urgenţă. La revedere.

– Aşteaptă puţin, Gelule!

Aurica a tresărit din nou.

Leo s-a ridicat. „Mă scuzaţi, domnişoară. Revin imediat.”. A ieşit din Centru, însă maşina lui Gelu vira deja pe strada Eminescu. Nedumerit, a făcut cale întoarsă. În uşă, s-a ciocnit cu Aurica.

– Ce s-a întîmplat, domnişoară? Plecaţi?

– Trebuie să plec de urgenţă.

– Dar n-am finalizat discuţia şi apoi… v-aţi uitat şi geanta.

Palidă, Aurica l-a urmat în birou.

– Luaţi loc, vă rog.

– Trebuie să plec.

– Dar… vorbeaţi… v-aţi… dezbrăcat.

– Mai bine vin mîine.

– Nu va fi posibil, mîine avem programată o masă rotundă la Edineţ cu genericul „Rolul societăţii civile în combaterea traficului de fiinţe umane”. Joi, plec la Chişinău, trebuie să prezint raportul de activitate trimestrială. Iar vineri ne vin oaspeţi din Albania pentru un schimb de experienţă în domeniu şi vor sta trei zile. Aşa că…

– …m-au adus într-un apartament din Moscova în care mai erau cinci fete. Nimic original…

– N-am înţeles.

– N-am dat admiterea la facultate şi Dan mi-a propus să fiu directorul filialei de la Moscova a firmei sale… În realitate, mi-au luat paşaportul şi m-au forţat să mă prostituez doi ani şi trei luni la rînd.

– Şi, pînă la urmă, tot el v-a salvat?

– Alex… am reuşit să-i trimit o scrisoare Adelei. Ei s-au căsătorit, au doi copii.

– Cum aşa, doar spuneaţi că Dan era îndrăgostit… îmi povesteaţi adineaori că aţi început a vă dezbrăca…

– Am obosit.

– Bine. Atunci trebuie să-mi spuneţi numele lui Dan.

– De ce insistaţi toţi? Ce-ar schimba asta în situaţia mea?

– Ca să vă putem ajuta, trebuie să identificăm neapărat persoana care v-a traficat. Ea trebuie să răspundă în faţa legii. Numai aşa vom putea stopa distrugerea destinelor omeneşti, viitorului ţării noas­tre.

– Dar nu pentru asta am venit aici. Vroiam doar să mă ajutaţi.

– N-aţi înţeles, sînteţi la noi, deci nu mai trebuie să vă temeţi de consecinţe.

– După ce am cunoscut mîrşăvenia omenească în toată splendoarea ei, de ce să mă mai tem? Mai ales că Dan, cum am văzut adineaori, este şi prietenul dumitale?

– Nu-nţeleg. Despre Gelu vorbiţi?

– Dacă vreţi să-i spuneţi aşa.

– Aaaa, iată cine v-a dezvirginat! Atunci, să ştiţi, domnişoară Botgros, că cel care v-a traficat cu adevărat se numeşte Gelu Rusu şi e domiciliat acum în coşcogeamite căsoi pe stradela Parisului nr. 69. V-aş recomanda cu insistenţă să depuneţi o plîngere la poliţie. Cînd judecata îl va găsi vinovat de traficarea d-voastră, vă vom putea oferi suportul cuvenit. Aşa că…

– Vă mulţumesc pentru cafea şi pentru atenţia cu care m-aţi ascultat.

– Nu face, este vocaţia noastră.

– Nu am de gînd să scriu nici o plîngere…

– Doar v-am explicat perspectivele…, aţi putea obţine compensaţii pentru…

– Îl mai iubesc. La revedere!

– Domnişoară, doar un moment, nu v-am înregistrat datele în registrul Centrului…

Leo şi-a frecat satisfăcut palmele: „Aşaaa, Don Cazanova de Bălţi, nu te invidiez acum”.

A format numărul lui Gelu.

– Îmi cer scuze, amice, că nu am putut sta la o bere, dar cred că ai înţeles: discutam un caz grav. Am putea, sper, să ne vedem deseară la un poker. Dacă nu ai nimic împotrivă, fireşte?

– Desigur-desigur, bătrîne.

– Ciao.

Ceasornicul arăta ora 11:30. „Cred că e timpul să merg la masă”. În uşă apăru timid „culegătorul de colinde”.

– Se mai poate?

– Vă ascult. „Doamne, oare ce mai vrea idiotul ăsta de la mine”.

– Îmi cer scuze, dar nu i-am găsit pe cei de la Cultură şi Spiritualitate.

– Îmi pare rău.

– Ştiţi, am o vecină care a fost traficată, cum spuneţi dumneavoastră, în Turcia. Poate să scriu despre dînsa şi, ca supliment, să-mi sponsorizaţi colindele mele. S-ar potrivi, cred. Am citit pe panoul de la intrare că aveţi mulţi sponsori.

– Domnule Odobescu, acesta este oficiu şi nu ospiciu?

– Adică?

– La revedere. Take care.

– Şi cine mă poate ajuta?

– Sf. Vasile!

– Ştiţi, am vorbit şi cu Mitropolitul Nicanor. Sfinţenia sa mi-a zis: „Fiule, dacă la urma urmei nu te va ajuta nici un creştin, să vii la mine.”

– Mi-a părut bine să vă pot consilia. La revedere!

*

Leo a deschis uşa apartamentului şi-a scos cu grijă pantofii şi cravata „avariată”.

– Cine-i acolo, Doru, Bianca? Gata orele?

– Sînt eu, Maiusenca. N-ai plecat încă la serviciu?

– Aaaa. Mi-am luat două zile libere. Nu mai rezist.

Leo şi-a sărutat consoarta tolănită între perne.

– Da ce-i cu gingăşiile astea, dragă, i-a zis Maia nemulţumită că fusese ruptă de la telenovela de prînz.

Leo a intrat în bucătărie, a scos din frigider cratiţa cu borşul de alaltăieri şi a aprins aragazul.

– Doreşti o cafea, Maiusenca?

– Mai întrebi?

Peste 10 minute, Leo stătea lîngă patul conjugal ţinînd în mîini un platou pe care era o ceaşcă de cafea aburindă, biscuiţi, unt şi miere.

– Poftă bună, Maiusenca.

– Pune platoul pe noptieră, Bujorule.

– O să se răcească, puiu.

– Pune-l pe noptieră, ţi-am spus, dragă.

Borşul i s-a părut lui Leo îmbătrînit de tot. A sunat telefonul. Era Gelu.

– Eşti acasă?

– Da tu unde suni? Iau prînzul.

– Poftă mare. De fapt, doream să te invit la un prînz, la Nis­tru.

– Ai întîrziat, dar nu te-aş fi tratat cu refuz.

– Vei fi la birou după masă?

– Din păcate, amice, am programate nişte întîlniri importante. Dar ne vedem deseară, am convenit doar. Nu înţeleg, de ce atîta grabă?

– Atunci, pe curînd. Salutări Maiusei.

Punîndu-şi o altă cravată, Leo s-a privit în oglindă… nu degeaba prima îi plăcea mai mult.

– Maiusenca, astăzi este o zi importantă pentru mine. Am să mă reţin la birou.

– Ai mai avut zile importante şi ne-ai adus la sapă de lemn.

– Maiusenca, te implor.

*

Leo a mers relaxat pînă la Centru pe traseul obişnuit. Laura nu venise încă. „Îşi permite prea multe tipa. I-aş da cu plăcere un şut în fund, dar este nepoata viceprimarului. Ce, nu-nţeleg că doarme şi se visează-n fotoliul meu?” Leo a pornit calculatorul. „Ar fi bine, cît n-a venit încă Laura, să-i scriu Rodicăi… Ah, Rodica şi acele cinci zile de neuitat la Budapesta. Dacă-ar mai fi asemenea stagii…”.

Dragă Rodica,

Regret că nu am putut să-ţi scriu. Ştii doar că am un program foarte încărcat: mese rotunde, delegaţii, servicii de consultanţă, întîlniri cu oficialii. Chiar astăzi am discutat cu domnul Primar vreo trei ore şi jumătate. Mă mir de cum mai rezist.

Cu toate acestea, să nu crezi că am uitat de acele zile, ore, clipe minunate petrecute la Budapesta, oraş care mi s-a părut şi mai fantastic pentru că erai şi tu. Vreau foarte mult să te…”.

– Bună ziua, domnule Leo! În birou a intrat un tip scund, uscăţiv, îmbrăcat într-o scurtă verde şi blugi cafenii. Ochelarii îi acopereau aproape în întregime fruntea. Era Octavian Ştirbu, absolvent al Facultăţii de Psihologie din Bucureşti. Cinci luni în urmă, tînărul specialist a vrut să se angajeze coordonator de programe, dar Leo i-a explicat că-i mai indicat să rămînă deocamdată profesor de liceu şi să facă muncă de voluntariat pentru Centru. Şi, ca să-l consoleze, i-a permis să-şi verifice poşta electronică şi să navigheze… din cînd în cînd pe Internet.

– Doreşti o cafea, Octaviane?

– Am nevoie de calculator. Vreau să-mi trimit CV-ul la o firmă din Chişinău. Au anunţat un concurs, poate mă angajează.

– La urma urmei, dragă Octaviane, chiar nu poţi găsi un Internet-Cafe?

– Bine, mă duc să încerc de la Liceu.

Ajuns în stradă, Octavian a răbufnit: „Să crapi tu, pîrjoală-n sacou!”

Leo a băut ambele cafele.

*

– Alo, încă o dată bună ziua, domnule Nedelciu. Îmi cer scuze, aş vrea să ştiu opinia d-voastră despre raportul prezentat. Evident că l-am fundamentat pe cazuri relevante, ca de obicei. Sper că nu aveţi obiecţii.

– Desigur că le am. De ce nu aţi indicat cazul Auricăi Botgros? Săptămîna trecută a fost în audienţă şi i-am recomandat să vină la voi. Ştiu că are viză de reşedinţă într-un sat de lîngă Bălţi.

– Aveţi dreptate, domnule şef, dar a venit abia azi, la ora 09:20, cînd vă trimisesem deja raportul. Am aşteptat-o pînă ieri seara tîrziu. Anume din cauza ei am încălcat graficul prezentării rapoartelor.

– Mda, lucru de mirare. Era decisă să vină la Centrul din Bălţi chiar a doua zi.

– Îmi pare rău, dar a venit abia azi.

– Şi mie-mi pare rău că n-ai citit Ziarul de Dimineaţă. Au publicat toată povestea tristă a domnişoarei, ce-i drept, i-a ajuns mintea pe cei de la redacţie să-i schimbe numele şi prenumele.

– Am procedat conform Regulamentului: am înregistrat-o în baza de date, i-am acordat asistenţă şi o vom reabilita…

– Ar fi perfect…Take care.

*

– Alo! Unchiu` Volodea?

– Ce s-a mai întîmplat, Leo?

– Îîî… mai multe.

– Mai concret, sînt extrem de ocupat.

– Mi se pare că şeful e nemulţumit de mine.

– Şi nu prima dată.

– Eu am procedat conform Regulamentului, am înregistrat-o în baza de date, i-am acordat asistenţă, o vom reabilita în continuare…

– Leo, ţi-ai cumpărat nişte hectare în Sahara?

– Alo! Unchiu` Volodea?

– Pe cine o reabilitezi, groaza proxeneţilor?

– Domnul Nedelciu consideră că i-am acordat asistenţă prea tîrziu…

– Cui, de ce prea tîrziu… a murit?

– Unchiu` Volodea, te rog să intervii pentru ultima dată, or, cazul domnişoarei traficate Botgros a nimerit în presă şi şeful mă consideră pe mine vinovat, deşi eu am procedat conform Regulamentului şi…

– Ehe, dacă ai proceda întotdeauna conform regulamentelor… nu pierdeai atunci afacerea şi nu m-ai deranja pe mine acum. Măi băiete, atunci cînd am obţinut acest post pentru tine, iar tu ştii cît de greu a fost, credeam că ţi-am asigurat viitorul. Acum văd că…

– Vă promit că-i pentru ultima dată.

– Ai mai promis. Salutări Maiei, ai grijă de ea.

– Cum se poate, neapărat.

*

Tiberiu Sandulache iubea jocul de cărţi din copilărie. De aceea poate, cînd a putut să-şi deschidă o afacere, n-a stat mult la îndoială. A cumpărat o casă veche pe strada Sf. Nicolae, a demolat-o şi a ridicat un bar pe care l-a numit, cum altfel, Joker. Localul, care era deschis 24/24, a fost îndrăgit în scurtă vreme de pokermanii din urbe. Leo nu călcase pragul Jokerului din acea noapte de coşmar – marţi, 21 septembrie, cînd spre ziuă, în disperare, a pierdut magazinul de materiale de construcţie.

Încă două săptămâni, pleca şi revenea acasă conform programului de activitate a magazinului înstrăinat, răstimp în care a încercat din răsputeri să mai repare ceva. Nu s-a putut, nici un prieten şi nicio bancă nu a acceptat să-i dea suma cuvenită fără gaj. De regulă, Leo nu reuşeşte să ascundă de Maia nici o taină. În plus, a intervenit şi-o întîmplare neprevăzută. Vecina de palier a sunat-o pe Maia la serviciu şi i-a spus că din apartamentul lor se simte miros de gaz. I-a chemat pe cei de la Bălţi-GAZ şi trebuie să le deschidă cineva apartamentul. Maia l-a sunat pe Leo la magazin… Spre stupoarea ei, a răspuns un alt director. Scandalul a fost monstru.

Maia nu s-a resemnat nici pînă acum. Şi într-un fel are dreptate: abia reuşiseră să achite creditul la bancă, să plătească datoriile… şi tocmai cînd îşi imagina cum va face ea escapade prin butiqoue-uri şi cum se vor odihni la vară în Turcia, bărbăţelul ei a provocat catastrofa. Nu-l putea ierta că a compromis şi încrederea unchiului ei, Volodea, şef de direcţie la Ministerul de Construcţie şi Amenajare a Teritoriului, singurul care a fost mai prudent vizavi de opţiunea ei matrimonială. Pînă la urmă, sîngele limonadă nu se face şi unchiul i-a ajutat să-şi deschidă o afacere şi să ţină sus marca familiei Onofraş. Tot unchiul, după lungile insistenţe ale Maiei, i-a reparat biografia lui Leo: acesta a devenit peste noapte şef de Centru. Acum, Leo intră în Joker ca un brahman în viaţa anterioară.

*

Tiberiu l-a întîlnit ca pe un frate.

– Îmi pare bine să te văd, Leo. Cît de mult ne-ai lipsit. N-ai intrat pe la noi de…

– De 18 luni, 3 săptămâni şi 2 zile.

– Ehei! Cîte partide s-au scurs de-atunci. Treceţi în separeu, Gelu vă aşteaptă, la fel şi domnul Vrabie. Doar Kartaşov mai întîrzie puţin.

Leo şi-a salutat amabil camarazii de pocher şi s-a aşezat la masă. Sonia, chelneriţa, le-a adus cafelele şi o sticlă de coniac.

– Oho, a exclamat Leo. Un coniac de 12 ani vechime! Cu ce ocazie?

– Mai întrebi, a exclamat Gelu. Merită să sărbătorim revenirea ta printre noi.

– De ce exagerezi, Gelule, doar nu-i a doua venire a lui Hris­tos!

– Ei, nu zi! Fără tine pocherul nu-i pocher, a replicat nesigur Gelu.

– Cum, chiar n-aţi avut pe cine jumuli de-atunci?

– Ştii, tuturor ne-a părut rău, a intervenit Vrabie. Te-am văzut atunci cum ai ieşit din separeu, erai distrus, am renunţat şi eu… deşi îmi venea cartea. Aşa şi le-am spus: domnilor, eu pas!

– Şi Kartaşov mi-a mărturisit că nu s-a simţit bine. Şi Bogatu, partenerul lui din acea seară, la fel. Apropo, cred că ştii: s-a transferat la Chişinău.

– Ceea ce ştiu, este că ai suferit şi tu, Gelule.

– Chiar dacă nu mi-ai reproşat nimic, bătrîne, am suferit enorm.

– Te-nţeleg, aveai şi motiv serios, ai pierdut şi tu brutăria ceea înglodată în datorii.

– Leo, trebuie să mă-nţelegi, eram îndrăgostit de-o fiinţă superbă, îmi pierdusem minţile…

– Te-nţeleg, cum altfel, am văzut-o astăzi, l-a întrerupt Leo privindu-l ţintă.

– Jucam ca-n vis… Despre cine vorbeşti?

– Despre un amorezat cu numele Dan. Cunosc istoria lui, înregistrată în detalii de un dictafon.

– Leo, am putea ieşi pentru un minut?

– Dacă tot ieşiţi, a intervenit Vrabie, rugaţi-l pe domnul Tiberiu să-mi fie partener. Cît aţi discutat, Kartaşov mi-a trimis un SMS. Îşi cere scuze, dar nu poate veni.

– Numaidecât.

– Leo, aş vrea să te rog…

– Un moment, Gelule. Domnule Tiberiu, n-aţi putea să ne onoraţi la un pocher?

– Kartaşov nu mai vine?

– Nu poate.

– Atunci, de ce nu, cu plăcere. Voi juca deci cu domnul Vrabie.

– Vreau să vă rog să-mi fiţi partener.

– Şi Gelu?

– Într-adevăr, Leo…

– Mi-e teamă că eşti din nou amorezat şi nu mai am magazine de pierdut.

– Leo, aş vrea să-ţi explic…

– Să-ncepem partida! Pînă dimineaţă avem timp pentru discuţii, confesiuni, purgatorii, sîntem doar amici, nu?

La şase dimineaţa, Leo a ieşit din Joker. Cravata i se iţea neglijent din buzunar, cămaşa era deschisă la patru nasturi. Şi-a şters fruntea cu basmaua mototolită, a pus-o în buzunar şi a reconectat celularul. Telefonul a sunat imediat. Văzînd numărul Maiei, Leo a zâmbit ironic şi a închis apăsat. Era al 12-lea apel nerecepţionat. Apoi citi atent la lumina dimineţii scrisoarea prin care Gelu se obliga să achite integral în decurs de o săptămînă suma pierdută în noaptea asta. În caz contrar, garsoniera şi videoteca cu viaţa sentimentală a lui Gelu îi vor reveni lui. Scrisoarea era semnată de Gelu şi de Tiberiu, căruia domnul Vrabie îi cedase printr-o altă scrisoare maxi-taxiul de pe ruta nr.3.

Aruncînd o privire triumfătoare localului în care cunoscuse agonia şi, iată, extazul, Leon s-a aşezat în taxiul care-l aştepta răbdător de mai mult timp.

Crainicul postului de radio VIVAT FM făcea prognoze meteo „Timpul de astăzi va fi…”

Autori: Anatol MORARU, Dinu COJOCARU

(Revista CONTRAFORT. Numărul 4, (162), aprilie 2008 – http://contrafort.md/old/2008/162/1456.html)

Sursa imagine: fiicustil.ro

Anunțuri

Despre Dinu

nu-s geniu al poeziei nu pot reda tot ce-aş dori de aceea îţi voi spune: “Te rog, nu mă ciopli” nu-s bun la complimente ci doar la fapte tari ba chiar şi indecente dar bune de pahar ar spune unii: "nu-s bun pentru nimic… sunt bun pentru nimic" dar mă arunc în toate mă-mpiedic, mă ridic nu pot să merg prin lume cu capul aplecat şi mulţi mă cred adesea că sunt un apucat nu pot mocni o viaţă ca un cărbune stins şi, fie, ard în pară cum ard şi-acum în vis nu-s geniu-al poeziei şi nu-s aşa cum vrei sunt o insectă, care trăiesc în flori de tei...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: